Printre multiplele reputații pe care reușești să ți le câștigi în viață, eu am trudit din greu să îmi fac o anume faimă de „postator de pisici” pe Facebook. Sau de „Cat Master”, dacă sună mai distins…
Dragoş Cojocaru (jurnalist, graphic designer)
N-am premeditat asta, s-a întâmplat pur și simplu. Dar sunt convins că am făcut bine ce am făcut. La urma urmei, ca orice loc populat de umani, Facebook-ul este atât de plin de neghiobie, răutate și băgare în seamă, încât tot pisicile trebuie să vină să salveze situația. Mi s-a tot spus: „Postezi pisici!”. „Lasă, are cine să se dea frumos și deștept pe Facebook!”, le-am răspuns la loc.
Evident, există destui încrezuți care pufnesc disprețuitori. Bine că sunteți voi mai frumoși și cu talangă la gât! Nu-i băgați în seamă, în cele din urmă este dovedit științific că umanii sunt cea mai nobilă cucerire a pisicii.
Pozele și filmele pe care le postez nu sunt produse de mine, evident, ci doar distribui munca eroilor de la site-urile de specialitate. Selectez și însoțesc imaginile cu comentariile mele. În timp, am realizat că, dincolo de o ocupație distractivă și deseori exorcizantă, e o muncă destul de serioasă, care mă antrenează într-un mod aproape pozitiv.
După cum știu şi „friendșii” din lista mea, prefer așa-numitele „drama cats” (pisicile sunt cei mai buni actori) și imaginile din categoria „Arta de a fi mârlan” (capodopera genului fiind scurta filmare în care un motan pune deliberat piedică unei fetițe). Evit clasici de genul „suprised kitty” fiindcă, na, nu poți posta zilnic Mona Lisa! Umanii sunt și ei uneori eroii acestor postări, pe poziția care li se cuvine în raport cu pisicile, dar și câinii, în rolul lor natural de „doggy”, tratați fiind deseori cu o superioritate binevoitore, dar și cu severitate de către feline. Multe comentarii au un înțeles foarte clar, altele sunt citate clasice, multe reprezintă reacțiile mele la diverse chestii, de la caniculă la aberațiile comentatorilor TV. Multe sunt scrie în pisigleză, cum altfel!
Uneori activitatea asta mi se urcă la cap. La un moment dat, în redacția în care lucram a venit o doamnă cu dulăul ei husky, încă traumatizat după o tentativă eșuată de răpire. Evident, mi-am mărturisit gândurile pisicești într-o postare pe Facebook, pe care am însoțit-o, pentru o corectă reprezentare, cu o poză a unui motan care îi ardea un croșeu unui dulău.
În mod ciudat, Ali, motanul care a îngăduit să mă lase să îmi împart cu el apartamentul proprietate personală, nu apare în poze. Asta fiindcă Ali se crede lord și disprețuiește publicitatea ieftină.
Reacțiile „friendșilor” au evoluat interesant. La început, normal, s-au amuzat. Pe urmă, când au văzut că insist, au intrat la bănuieli. În cele din urmă, au acceptat starea de fapt. Unii, fără tăria propriilor convingeri, îmi trimit pe șest poze cu pisici să le postez eu, nu ei! Alții ignoră cu superioritate activitatea mea. Nu i-am pedepsit încă, dar vă asigur că, la momentul potrivit, vor fi luate măsurile cuvenite.
Mă amuză că, încet-încet, exemplul meu a încurajat şi pe alţii din lista mea să posteze pisici. Ca să nu mai spun că, în timp, mulți alții care mi-au văzut postările, m-au adăugat pe lista lor de prieteni. Cum vă spuneam, umanii sunt o specie tare ciudată!
Chiar în momentul în care mi s-a propus să scriu acest articol, mi-au căzut ochii pe o nouă poză cu un „drama cat” roșcovan, de toată frumusețea. L-am repostat imediat, însoțit, pentru bună măsură, cu un citat din Corneille.
Iată-l.
