Florentina Radu, proprietara lui Blanche
Luminile de pe stradă se stinseră dintr-o dată. Se întunecă brusc și fata țipă ușor. „Acum e momentul” mi-am zis, și am țâșnit spre ea. Sincronizare perfectă! Când strada se lumină din nou, fata rămase încremenită de surpriză. Aterizasem fix în fața ei, privind-o senin, de parcă ar fi fost cel mai natural lucru din lume ce s-ar fi putut întâmpla la miezul nopții.
Am stat câteva momente în tăcere, fără să mă mișc, încercând să nu o sperii. O fixam doar cu ochii mei aurii, strălucitori, transmițându-i că poate avea încredere în mine, convingând-o că de fapt pe mine mă aștepta, după mine tânjise și că eu eram alegerea perfectă. Eu o alesesem pe vecie. Acum era rândul ei.
Am așteptat suficient cât să fie memorabil, dar nu prea mult cât să nu fie ciudat. Am hotărât să scutur tăcerea și să îi ofer un imbold, așa că am deschis boticul și am dat drumul celui mai dulce „miau” de care am fost în stare.
Surprinsă, fata nu se mișcă, dar pe buze îi înflori cel mai cald zâmbet. Am privit-o în ochi și am simțit-o cu fiecare fir de blăniță. Mustățile mele vibrau pe o muzică nouă și de mult tânjită – Dragostea! Era dragoste la prima vedere. Ne priveam una pe alta, ne studiam, dar niciuna dintre noi nu îndrăznea să facă primul pas. Din fericire, zeii supremi pisicești au stins încă o dată luminile și în secunda aceea de întuneric m-am furișat și mai aproape.
Când se făcu din nou lumină, ne mai despărțeau poate două palme, ședeam frumos, cu codița pufoasă în jurul lăbuțelor, cu boticul roz îndreptat în sus, cu privirea țintă în ochii ei. Ca prinsă de o vrajă, fata se ghemui încet, atât de încet încât mă întrebam dacă e real sau dacă nu cumva halucinez din prea multul dor de dragoste. Cât am căutat-o…
Am fost trezită din reveria mea de cel mai duios „pis-pis” pe care l-am auzit vreodată. „Hei, pisicuțo, ce faci tu aici singurică?”, mi-au sunat clopoței calzi în urechi. M-am ridicat și eu încet și am început să îi dau ușor rotocoale, apropiindu-mă din ce în ce mai mult, în timp ce ea continua să îmi vorbească. Simțeam că plutesc, că valsez pe muzica clopoțeilor calzi și că parcă noaptea din jurul meu strălucea din ce în ce mai puternic.
Din strălucirea aceea s-au întins două mâini calde și moi care m-au ridicat din întuneric, de pe pământul gol și rece, care m-au smuls din neant și din singurătate. M-a strâns la piept, m-a îmbrățișat protector și și-a deschis inima. Am plonjat fără să mai stau pe gânduri. Eram acasă. Acolo în inima ei, eram acasă, pentru totdeauna.
De atunci, niciuna dintre noi nu a mai fost singură. Inimile noastre s-au contopit și au cântat la unison. Am primit numele de Blanche, nume nobil pe care l-am acceptat cu mândrie, nume demn de o regină, așa cum mă alinta mama mea. „Regina frumuseții, Prințesa mea adorata, Monalisa mea, Inimioara mea, Cea mai cuminte și mai frumoasă pisică din lume, Frumsețe mică” sunt doar câteva dintre apelativele cu care mă răsfăța. Blanche, deși eram pe jumătate sau chiar mai mult neagră decât albă. Probabil tot zeii pisicesti au intervenit și i-au dat inspirație divină mamei mele, pentru că sufletul meu a fost mereu curat și plin de adorație pentru ea. Mereu spunea cui se găsea să o asculte că atunci când o privesc, vede în ochii mei toată dragostea din univers și că se simte ca un soare. Niciodată nu pierdea ocazia să spună că sunt cea mai educată pisică din lume, pisica perfectă, cu ochi de păpușă, cu sânge albastru, cu blănița mea moale și pufoasă pe care o îngrijeam cu mare atenție și cu lăbuțele și năsucul meu de un roz delicat. Se amuza teribil când mai făceam câte o bocănă și mai ales când mă așezam răbdătoare în fața ușii, fixând clanța, așteptând tenace să se deschidă. Când chiar mă plictiseam de așteptat, mieunam dulce și mereu funcționa. Mereu eram răsfățată cu mângâieri și vorbe dulci, îmbrățișări dragi și multă dragoste.
Au venit multe peste noi, am primit un tată iubitor și trei surori, din care un pui de om și alte două pisici. Au venit oameni, au plecat oameni, unii de tot, care s-au ridicat la ceruri și au lăsat casa plină de durere și de suspine. S-au întâmplat lucruri rele, uneori s-a strigat, alteori s-a plâns. S-au întâmplat lucruri bune, s-a râs, ne-am jucat, ne-am alintat, ne-am bucurat. Multe s-au schimbat, unele au fost înlocuite, altele prefăcute, dar un singur lucru a rămas neschimbat. Dragostea noastră.
Ne-am iubit mereu, eu și ea, în fiecare moment. Au fost zile în care era atât de tristă încât nici nu mă vedea. Au fost alte zile când era atât de supărată încât nici nu mă vedea. Dar o iubeam și am avut răbdare, o urmăream ca o umbră mică și tăcută peste tot. Inevitabil, la un moment dat mă vedea și tot inevitabil, ochii i se luminau, zâmbetul înflorea și bula se închidea în jurul nostru. Eram suspendate în timpul nostru, în spațiul nostru, în dragostea noastră.
Au fost zile în care era atât de obosită încât nici nu mă vedea. Dar așteptam să vină noaptea, să se termine cu toți și toate și să rămână doar ea. Și atunci veneam lângă ea în pat, ne mângâiam una pe alta și îi torceam până toată oboseala i se scurgea din oase și adormea, legănată de murmurul odihnitor.
Au fost zile în care era așa de ocupată, dar totuși nu uita să îmi ofere o mângâiere și o vorbă de alint ori de câte ori ne intersectam. Au fost zile în care era așa de bucuroasă și de prinsă de celelate surori ale mele, dar totuși nu uita de timpul meu, de mângâierea mea, de dragostea noastră.
Au fost zile de răsfăț, când leneveam împreună și îmi povestea toate nimicurile, în timp ce plimba leneș peria prin blănița mea. Au fost zile de joacă, de fugăreală și ghidușii care se sfârșeau mereu cu îmbrățișări și pupici.
Au fost zile, multe zile, de toate felurile și de toate culorile. A fost viață. A fost dragoste. Mereu și întotdeauna.
Au fost 11 ani de dragoste până într-o zi, când zeii pisicești au decis să mă cheme la ei. Oricât au încercat părinții mei să se împotrivească, chemarea zeilor e mai presus de toate. Tata a alergat cu mine pe la toți doctorii, mama s-a străduit să facă tot posibilul să mă țină lângă ea, dar eu știam că totul se va sfârși. Îi tot ziceam mamei că e gata, dar ea refuza să mă asculte. Știu că mă auzea, dar nu voia să accepte realitatea, durea prea tare. Până într-o noapte târziu, când mi-am folosit toate forțele rămase pentru a o chema lângă mine. Am reușit să torc pentru câteva minute și să îi transmit încă o dată că o iubesc și că știu că mă iubește, dar că a venit timpul. Cu ochii în lacrimi și cu inima frântă, mi-a dat binecuvântarea ei: „E în regulă, puiul meu drag și scump, e în regulă, acum poți să pleci, să nu te mai doară. Mami te iubește mult de tot, pentru totdeauna, și nu vreau să te mai chinui”. Am răsuflat ușurată… mă durea peste tot, și înăuntru și afară, dar dragostea noastră m-a înălțat și în scurt timp am putut să zbor ușoară ca un fulg peste tot și toate, lăsând durerea în urmă.
Ne-am găsit primăvara și ne-am pierdut toamna.
Doar că nu ne-am pierdut de tot, de fapt.
În urma mea, undeva pe o plăcuță cu poza mea, a rămas scris:
„Blanche, Dragoste… de la prima vedere și până la ultima suflare… și dincolo, pentru totdeauna.”
Nota mamei lui Blanche:
Și în inima mea au rămas înfierate aceleași cuvinte. Și sunt recunoscătoare pentru Blanche și dragostea noastră, dar doare… doare foarte tare.
Despre mine:
Mă numesc Florentina Radu, am 39 de ani (în curând) și mă număr printre norocoșii care au ajuns la momentul potrivit la locul potrivit. Am jobul perfect și câțiva oameni perfecți în jurul meu, ceea ce e o mare binecuvântare. Recunosc că nu sunt prietena ideală, preferând de cele mai multe ori să petrec timpul acasă, în compania alor mei și a copiilor blănoși sau nu. Îmi plac lucrurile bine făcute, pun pasiune în tot ceea ce fac și îmi place să cred că sunt de „cursă lungă”. „Tanti cu pisicile”, cam așa mă văd la pensie și nimic nu mă face să zâmbesc mai mult.
