„O găină rodosină / O picat cu burta-n tină,
Ş-o venit un cocoşel, / Şi-o luat-o frumuşel,
Şi o dus-o-n grădinuţă, / Vai, săraca, găinuţă!”
Mirela Oprea
Asta e una dintre primele poezii pe care mi le amintesc, învăţată în casa bunicilor mei din Munţii Apuseni înainte de a fi călcat pe la grădiniţă. Adulţii din jurul meu se amuzau foarte tare de fiecare dată când o recitam, mai ales dacă aveam oaspeţi. Erau nişte ocheade între ei, nişte subînţelesuri. Erau amuzaţi şi când spuneam „Căţeluş cu părul creţ”, dar era un alt fel de amuzament. Când am crescut mai mare m-am gândit că poate era acolo o conotaţie legată de relaţiile intime pe care nu aveam cum să o prind la acea vârstă. Dar iată că nu o prind nici la această vârstă. Sau prefer să nu o prind. Să mă gândesc că în poezia asta era vorba „doar” despre o găinuţă un pic neatentă care a fost ajutată de un cocoşel gentil şi empatic să iasă dintr-o situaţie neplăcută. Pur şi simplu, aşa cum adesea se întâmplă în viaţă atunci când primim ajutor spontan care poate să fie interpretat în fel şi chip, dar el, în sine, e inocent.
Mi-am amintit de poezia cu „găina rodosină” (în caz că nu ştiţi, rodosin înseamnă „roz” la mine în sat) acum, de curând, când în familia noastră au venit două găinuţe. Nu chiar rodosine, ci din acelea de culoare nedefinită, între maroniu şi un fel de roşcat spălăcit. Ne-am dat seama imediat că aceste găinuţe erau diferite. În primul rând nu erau deloc sperioase. Ştiți cum găinile… fug care-ncotro de interacţiunea şi apropierea umană. Stau mereu la o oarecare distanţă, suspicioase că ar putea să devină supă sau friptură de îndată.
Ei bine, găinuţele noastre, deşi nu ne cunoşteau intenţiile, nu aveau deloc aceste temeri. În curtea lor noi avem o grădină cu flori străjuită de un gard, ca ele să nu poată intra. Acolo am pus o băncuţă ca să putem sta uneori, câte un pic, să admirăm florile. De multe ori, când ne aşezăm acolo, găinuţele vin lângă noi. Stau liniştite sub bancă sau pe lângă ea. Îşi culeg iarbă sau pur şi simplu ne studiază privindu-ne cu capul aplecat când spre stânga, când spre dreapta. Aşa cum fac găinile. Ba mai mult, una dintre ele îşi ia curajul în plisc şi se urcă şi ea pe băncuţă, ca să fie mângâiată. Ne-am obişnuit să îi facem pe plac şi o mângâiem ori de cât ori ne cere. Îi place aşa de mult, încât uneori vine la mângâiat de îndată ce intrăm în curtea găinilor. Ne întâmpină şi aşteaptă să ne aplecăm asupra ei şi chiar ne dă voie să o luăm în braţe. Stă cuminte în braţe, iar noi o alintăm, îi vorbim cu drag şi ne bucurăm de penele ei moi, frumos aşezate.
Bineînţeles, nimeni din familie nu şi-ar imagina că aceste găinuţe ar putea deveni supă şi friptură, deşi suratele anterioare tocmai asta au păţit. Cu excepţia celor care au devenit cina vulpii. E evident că aceste găinuţe vor muri de bătrâneţe şi că, probabil, atunci când le va sosi vremea, le vom îngropa creştineşte.
Comportamentul lor diferit ne-a ajutat să ne punem multe întrebări interesante, la care nu avem răspuns. Motiv pentru care le lăsăm aici, poate ajută şi cititorii. Sau poate cititorii vor îmbogăţi acest chestionar spontan cu propriile întrebări. Aşadar, iată câteva dintre aceste întrebări:
Oare, în contextul lumii actuale, această evoluţie este adaptativă (adică va ajuta la supravieţuirea speciei) sau ar duce direct la dispariţia ei dacă mama natură ar decide să meargă în direcţia asta? Oare noi, ca oameni responsabili, ar trebui să le ajutăm să revină la natura lor „firească” sau să le lăsăm aşa şi să ne bucurăm de această manifestare diferită a naturii găineşti? Oare faptul că sunt diferite e bine sau e semn al unei degradări lente a speciei, pe care noi ar trebui să o prevenim cu nişte măsuri? Dacă ar trebui să luăm nişte măsuri, atunci aceste măsuri ar trebui să fie la nivel de individ sau la nivel de rasă? Dacă le-am pune într-o societate mai mare, cu mai multe găini, poate câteva zeci sau câteva sute, oare ele şi-ar pierde aceste caracteristici sau le-ar impune pe ale lor? Cu alte cuvinte, oare ar contamina şi alte găini sau natura nu ar permite una ca asta? Oare în decursul istoriei au mai fost cazuri asemănătoare? Cât de firească e de fapt această manifestare? Oare e posibil ca acest comportament să fie de fapt mult mai „natural” decât credem noi? Oare în alte specii există cazuri asemănătoare? Dacă da, în schema mare a lucurilor, care e rolul acestor exemplare speciale? Sunt aici ca să ne ajute să învăţăm ceva, poate să ne punem nişte întrebări, sau sunt doar nişte accidente peste care natura va trece tăvălug? Dar cel mai adesea mă întreb: oare aceste găinuţe s-au născut sau au devenit aşa în urma unor experienţe de viaţă? Născute sau făcute?
Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor şi anume am să vă spun că astfel de întrebări m-au încercat şi în circumstanţa fălosului referendum.
Mirela Oprea
Este activist pentru drepturile copiilor, life coach, consilier filantropic şi consilier strategic. A creat un program numit Dream Management prin care ajută oamenii şi organizaţiile să îşi îndeplinească aspiraţiile şi ţelurile.
