Mădălina Stanciu, medic veterinar
Bobiță, Spookie, Cora și Pisi
Visul meu de când eram mică era să am multe animale. Părinții mei s-au luptat cu mine toată copilăria. Nu era sezon, anotimp, zi, în care să nu găsesc pe străzile noastre de la țară câte un cățeluș sau o pisicuță care trebuia „salvat”. Lupta era strânsă și nu reușeam niciodată să ajung cu ai mei la un compromis, părinții mei le găseau rapid un alt stăpân. Slavă cerului, mă gândesc acum.
Pisi
Cu 10 câini și 20 de pisici nu ar fi fost ușor de trăit. Am avut câte un câine în curte, care nu avea voie să doarmă cu mine în pat, tristețea copilăriei mele. Îmi aduc aminte cu drag de Bobiță, de Spookie sau de Cora. Prima pisică „de casă” am adus-o pe ascuns în casă sub forma unui cadou primit de la o prietenă. Un cadou nu se refuză niciodată. Așa a rămas Pisi la noi. Pisi este o siameză mofturoasă, care anul acesta face 16 ani. Locuiește cu ai mei acum și deși nu vor să recunoască, părinții mei o iubesc nespus, chiar dacă nu este chiar ușor de trăit cu ea. E o pisică mofturoasă, gălăgioasă și imprevizibilă, exact cum eram la vârsta la care am adoptat-o.
Dobbie
Dobbie
Eram într-o vară, în vacanță de la facultate, când o cunoștință m-a sunat să îmi ceară sfatul în legătură cu niște cățeluși din curtea sa, care nu se simt bine. Am ajuns acolo, şi am văzut o șatră de căței cu mama lor, dintre care unul era aproape mort. Se pare că erau intens parazitați de purici, plus alte probleme. Le găsesc leac cățelușilor. În schimb, soarta celui mai mic dintre toți era pecetluită.
„Dacă nu ai ce să îi faci, lasă-l, că oricum nu mai are zile”, mi-a zis. Și atunci l-am luat pe Dobbie într-o cutie de carton și am plecat cu el acasă. Între timp, Dobbie s-a făcut mare, e bine sănătos, locuiește în curtea părinților. Nu am putut să îl iau la Iași pentru că stăteam la cămin și nu aveam voie cu animale, iar între timp s-a obișnuit cu viața la curte, ca să nu mai zic ca tata e îndrăgostit de el. Tata îi zice în glumă dobermanul, deși e mic şi cu picioare strâmbe. De fiecare dată când merg în vizită, Dobbie se bucură ca un copil de cum aude mașina pe uliță.
Yoda
Yoda
Yoda a fost primul nostru copil. O să citiți des acest apelativ în textele mele. Pentru mine animalele sunt membri ai familiei, la fel de importanți ca oamenii. Abia mă mutasem împreună cu iubitul meu pe atunci, acum actualul meu soț. Soțul meu a fost mereu iubitor de animale, deși nu a avut niciodată un animal în casă. Iubirea lui pentru toate viețuitoarele a fost unul din multele motive pentru care m-am îndrăgostit de el. Visul meu cu casa plină de animale trebuia împlinit, nu-i așa? Ca o mică paranteză, ne aducem acum aminte râzând de o întâmplare de pe vremea când locuiam separat și eram la începutul relației. Fusese plecat într-o delegație și îmi promisese că trece în vizită pe la mine când se întoarce în oraș. A ajuns foarte târziu în Iași, dar i-am lăsat ușa deschisă. Când a intrat în apartament, a găsit în pragul ușii un cățel roșcat cu urechi luungi, care îl aștepta voios și dând din coadă. În ziua aceea, când mă întorceam de la muncă, l-am găsit pe Botic pe stradă (după urechile alea.. nu m-aș fi gândit că așa îl cheamă), n-am putut rezista. În fond, nu avea stăpân, ce puteam să fac? Între timp s-a dovedit că Botic era pierdut, evadase dintr-o curte, iar proprietarii au fost foarte fericiți să îl recupereze. Ideea este că în acea noapte, soțul meu a înțeles ce viață îl așteaptă alături de mine. Multe mustăți, lăbuțe și păr peste tot prin casă. Și a spus da! Treaba lui 😊!
De Yoda am dat într-o postare a unei prietene din facultate, care a găsit-o necăjită și abandonată împreună cu frații ei. Era mică, frumoasă, cu ochii mari și strâmbi. Atât a fost. Are aproape 5 ani astăzi și e la fel de alintată ca atunci când am adoptat-o. Când era mică, mică de tot, dormea doar în capul nostru și torcea o noapte întreagă. Când ajungeam amândoi de la serviciu, de la ușă mieuna non stop și voia în brațe. Făceam treburi prin casă cu ea, mâncare (preferata ei), de toate, cu ea pe umăr. Noi o mai poreclim pisica ucigașă. În vechiul apartament aveam bucătărie open space. Practic aveam canapeaua pe care dormeam în bucătărie și bucătăria în sufragerie. Într-o noapte, abia ațipisem, când, ca prin vis așa, mi se părea ca aud un fâsâit în bucătărie. Yoda se urcase pe aragaz și dăduse drumul la gaz. Dacă nu ne trezeam la timp, ne făcea felul 😊.
Ozzie şi Barbara
Ozzie și Barbara
Doi ani a fost Yoda regină în casa noastră. Pliculețe, jucării, doar ale ei. Și noi doar pentru ea. Până într-o zi. Eram la clinică, într-o zi obișnuită, când mă sună Alex. „Să știi că am găsit în gunoiul de la muncă doi pisoi! Țipau acolo și par să fie tare mici. Îi aduc la #petsland să vedem ce e cu ei. Nu le găsesc mama pe nicăieri.” „Bine, bine, dar dacă îi aduci, cine are grijă de ei, fără mamă?” Răspunsul era: noi. Lapte praf, hrănit din 2 în 2 ore, apoi din 4 în 4 ore, noapte, zi. Plecam de la muncă, în fiecare zi, ca să mă duc acasă să îi hrănesc cu biberonul. Eram părinți în toată regula. „Venim în vizită cu bebelușii!” Țin minte că umblam cu cutia după noi, în vizită la sora mea. A fost distractiv. Când era ora de somn, mergeam tiptil prin casă ca să nu-i trezim. Dacă sesizau mișcare, mai intra în program o oră de hrănit, joacă, somn. Nu vreți să știți, sau dacă știți, vă imaginați cum miaună un pui de pisică de 2 săptămâni.
Yoda a fost revoltată de la început de prezența lor în casă, mai ales ca aveau o gură cât tot apartamentul în care stăteam. Între timp s-a mai îmbunat. Discuția a fost să îi dăm spre adopție când se fac mari. Greșeala noastră a fost ca le-am dat și nume. Cum să renunțăm la Ozzie şi la Barbara? Niciodată. Acum au 2 anișori și jumătate. Ozzie e leneș și simpatic, prietenul cel mai bun al lui Alex, atunci când îi fură somnul pe canapea seara la televizor, în sufragerie, și mă enervează pe mine că trebuie să îi trezesc să îi chem în pat. Barbara e tovarășa mea de somn, în fiecare seară urcă scările înaintea mea și mă așteaptă în pat să dormim împreună.
Nancy
Nancy
Nicio casă fără câine! zic eu. Cochetam de ceva vreme cu ideea de a avea un câine, dar nu eram hotărâți, ce talie, mascul sau femelă, păr lung sau păr scurt, pui sau adult? Deja ne mutaserăm la casă, aveam mai mult spațiu și parca era gol doar cu 3 pisici (hi, hi!). Dar nicio problemă, ne-a ales câinele pe noi. O prietenă bună a clinicii noastre, Anca, a venit într-o zi cu inculpata proaspăt găsită pe străzi, poate-poate are microcip și îi găsim stăpânul. N-am găsit stăpânul vechi, dar a hotărât ea să își găsească stăpâni noi. S-a lipit de mine din prima clipă, cu privirea ei de câine necăjit. A simțit ea că la noi va dormi în vârf de pat! Primele zile cu ea acasă a fost foarte dificil și vă spun drept că eram în pragul depresiei. Pisicile se ascundeau sub paturi și hâsâiau, Nancy le mârâia și voia sa le muște. A fost groaznic. Am dat-o înapoi de două ori Ancăi, căreia acum îi mulțumim că nu ne-a crezut pe cuvânt.
Atunci am început să deschid cărți pe care nu le mai deschisesem până atunci. Cărți despre comportamentul câinilor și al pisicilor. Noțiunile de medicină veterinară ai zice că se îmbină de la sine cu partea de etologie, dar nu e chiar așa. Mi s-a deschis o nouă lume, din care am învățat atât de multe despre nevoile animăluțelor noastre, nevoi care erau altele decât mâncarea și apa, dar la fel de importante. Acum, pentru Nancy, Ozzie a devenit tovarăș de somn, Yoda prieten de joacă și alergat prin casă, iar Barbara… aici mai avem de lucrat (e mare competiția când e vorba să împartă mângâierile înainte de culcare). Nancy acum este o cățelușă de 2 ani, deosebit de inteligentă și foarte atașată de noi. Practic suntem lumea ei. Iubire necondiționată.
Yoda și Nancy
Lumea nouă în care am intrat cu ajutorul lor m-a ajutat în relația cu pacienții clinicii noastre, cu proprietarii, m-a făcut mai empatică și mai dornică să ajut pe segmentul acesta prin consultații de comportament. De multe ori credem că facem ce trebuie pentru blănoșii noștri, dar ei ne arată altceva.
Ozzie, Barbara și Nancy
Așadar, casa mea este plină acum de mustăți, de urme de lăbuțe pe parchet, de păr poate, dar are și multă veselie, bună dispoziție, dar mai ales multă, multă iubire. Atunci când cunoaștem oameni noi și le povestim că avem 3 pisici şi un câine, oamenii își imaginează un haos și un dezastru. Însă a avea un animal, te schimbă un pic. Noi suntem mult mai ordonați, mai stricți cu noi și cu rutina noastră, mai empatici cu cei din jur și mai veseli, de ce nu.
Visul meu s-a împlinit, suntem o familie mică, doar 2 oameni, 3 pisici și un câine. 😊 Cu ajutorul familiei mele mici am învățat să fiu mai bună, mai empatică și mai atentă la detalii atunci când vine vorba de pacienții noștri din clinică.
Dr. Mădălina Stanciu
Dr. Mădălina Stanciu, medic veterinar, absolventă a Facultăţii de Medicină Veterinară din Iaşi, în 2016. În prezent asistent manager la Clinica Veterinară Pets Land. Pasionată de relația dintre medicii veterinari și proprietarii de animale, încearcă să aducă mereu îmbunătățiri acestui capitol. Urmează cursuri de aprofundare în etologie animală, dorind ca pe viitor să ofere consultații și consiliere în acest domeniu.
