Diana Stancu
Cine este Gogu the Cat și de ce este supranumit „leu imperial” de către stăpâna lui, aflați în interviul de mai jos: o minunată poveste despre prietenie și loialitate, responsabilitate și devotament.
foto credit: Florin Ghioca
caută.vet: Cum a ajuns motanul Gogu să facă parte din familie?
Diana Stancu: Cred că așa a fost să fie și pentru el și pentru noi. Povestea e mai lungă. Cred că aveam cam 4-5 ani când adunam de pe stradă câini, pisici, păsări, mai târziu am cumpărat pești și am avut acvarii. Însă nu mi-a plăcut niciodată să cumpăr animale. Mi se pare o blasfemie creșterea lor pentru bani. Sunt atâtea animale iubitoare, minunate, care au nevoie de o casă și de iubire, încât nu accept ideea de a le cumpăra. Le putem adopta oricând. Așa că pe la 5 ani am învățat să am grijă de ele. Le luam de pe stradă, le spălam, le curățam, le hrăneam și le găseam căsuțe, familii. Culmea e că ai mei erau mereu alarmați când îi anunțam că mai am „o surpriză”, dar îmi făceau jocul. Mama chiar mi-a făcut buzunare mari, vreo șase, pe rochii pentru a putea pune puii de pisică în ele. Eram tare fericită. Mă amuzam și în același timp învățam responsabilitatea. E un exercițiu bun pentru copii. Cam așa s-a întâmplat și cu Gogu. Într-o zi, după examenul de simulare pentru bacalaureat, aud că la librăria din colț este o cutie cu pisici mici. Mergem să îi vedem și erau trei: unul alb cu gri și doi morcov. Eram sigură că îi va lua cineva, însă un motănel s-a ținut după mine până acasă. Era mic, cu urechile mari, foarte vocal și nu voia să renunțe la mine. El m-a ales.
caută.vet: Și l-ai păstrat…
Diana Stancu: Nu chiar. L-am luat în casă, după model, cu gândul să îi găsesc o căsuță. Asta se întâmpla în Galați, însă eu trebuia să plec la București la facultate, deci eram sigură că nu îl păstrez pentru că ar fi fost complicat. Însă era atât de deștept și curat. Mereu a folosit litiera și nu a zgâriat mobila. Era energic, cuminte și avea strategii să te facă să te joci cu el, mieuna, iar când te duceai la el să vezi ce are, de fapt, venea cu câte o minge. Nu te deranja. Cât dormeam eu, dormea și el, îți arata ce are nevoie, tare drăguț. O jumătate de an nu a avut nume pentru că dacă îi dădeam nume însemnă că e al meu, iar eu nu doream să îl păstrez, dar parcă nicio casă pe care o căutam nu era suficient de bună pentru el. Într-o zi tata se juca cu el și glumea „Gogule, probleme?!” Așa că l-am numit. „De ce nu îl păstrezi?” mi-a zis. Așa că eu l-am adoptat.
foto credit: Florin Ghioca
caută.vet: Și când ai plecat la București?
Diana Stancu: Când am plecat la București am decis să îl las acasă la Galați. Am făcut bagajele și am plecat. Nu ieșisem din oraș și eram tare tristă că renunț la el. Mă rog, rămânea în familie, dar totuși. Parcă mă obișnuisem cu el. Aducea ceva în plus în viața mea. Șoferul cu care plecasem cu bagajele mă vede tristă și îmi spune „De ce nu-l iei cu tine? Unde ești tu, e și el.” „Corect. Hai să ne întoarcem să-l luam!”. Și din acel moment a rămas mereu cu mine și așa au trecut 18 ani.
caută.vet: Cum e viața cu Gogu?
Diana Stancu: Ooo, e minunată. Am învățat atât de multe de la el. Nu aș fi crezut. În primul rând, am învățat să fiu mai atentă la ce este în jurul meu. Mai târziu, am dat la facultatea de actorie și în primul an ne învățau să observăm animalele și să le imităm. Abia atunci mi-am dat seama că și ele sunt diferite și au personalitatea lor. Gogu e un leu. Mereu a avut ceva imperial, nobil, ușor distant, însă foarte loial și teritorial. Știe exact cine îi place, cine nu și cine are voie să îl atingă, dar mai ales, știe exact de cine se lasă îmblânzit. Probabil că loialitatea este atributul aristocrației, iar el este un aristocrat deși provine din stradă. Mereu m-a obligat să îl respect. Dacă nu a vrut să facă ceva, l-am lăsat în pace. De exemplu, nu mănâncă și nu bea apa din plastic. Are bolurile lui ca și noi, oamenii. Așa am învățat că nimeni nu posedă pe nimeni și că unui suflet trebuie să îi oferi libertate, iar el se va dezvolta armonios. S-a creat un respect reciproc și în același timp o legătură impresionantă. Ne simțim unul pe altul. Dar și eu am încercat să îi ofer ce are nevoie în momentul în care cere. Dacă vrea afară, îl las chiar atunci, dacă vrea să mănânce în plus, îi dau. Așa și el a venit mereu înapoi, iar cu mâncarea nu a exagerat niciodată. Pentru că știa că are mereu la dispoziție. În timp, a devenit un barometru pentru oameni și voie bună.
caută.vet: Vorbești despre el ca despre un om. Crezi că înţelege?
Diana Stancu: Asta nu știu. La început nu vorbeam cu el, apoi am văzut că îmi raspunde cu un mieunat. Și mă gândesc că ceva înțelege. De exemplu, eu călătoresc mult și un animal de companie poate să te limiteze. Inițial, îl lăsam acasă și rugam pe cineva să aibă grijă de el cât sunt plecată. Suferea când plecam, normal. Apoi am început să îl iau cu mine și să îi spun să nu se îndepărteze. Acum îl las oriunde, la munte, la mare, în Deltă, și nu pleacă. Se plimbă, vine înapoi, nu am nicio grijă. E incredibil cum știe mereu să vină înapoi și cum nu îmi crează probleme. E drept că e și foarte puternic, se poate apară de câini mari dacă e cazul, dar nu e agresiv. Și are un instinct extraordinar de conservare. Dacă doctorul la care merg cu el nu e potrivit, simte și face foarte urât. Trebuie să îl ascult și când i-am găsit medicii necesari pentru el, a stat cuminte la tot ce trebuia să îi facă.
foto credit: Florin Ghioca
caută.vet: A fost bolnav?
Diana Stancu: În general nu. Mici probleme ca la oricine. Dacă îi hrănim corect și le facem vaccinurile la timp, totul e în ordine. Acum însă a îmbătrânit și au început problemele de vârstă, de exemplu rinichii. Însă e foarte receptiv la tratament și mândru. E ușor să ai grijă de el chiar și acum la bătrânețea lui. Sigur că în timp se schimbă puțin tabieturile. Nu mai e la fel de energic, obosește, doarme mai mult. Seara miaună să îi sting lumina. A fost amuzant până am înțeles ce vrea să spună. Au fost nişte probleme medicale în familie și m-a impresionat că nu s-a mișcat de la ușă, apoi venea să toarcă și să stea cu cel care nu se simțea bine. Se spune că pisicile sunt terapeuți. Probabil că e un adevăr în asta. Cert este că aduc un plusvaloare vieții noastre. Nu ai cum să ai o zi proastă când îl vezi că face orice să îți distragă atenția. Te obligă să te bucuri și o face atât de discret.
caută.vet: Crezi că o pisică poate fi educată?
Diana Stancu: Dacă vrea pisica, da. Probabil cu câinii e mai simplu. Cu pisicile nu știu ce să zic. Dar au personalitatea lor și îți poți da seama, dacă le observi, cam ce nevoi au. Unele nu pot sta decât afară, altele sunt mai teritoriale. Cineva mi-a spus „Cred că tu locuiești la Gogu acasă, nu el la tine”. M-a distrat asta. Probabil că da. Oricum, nu poți să nu te atașezi, iar dacă educi puțin animaluțele să se potrivească cu stilul tău de viață, e ușor de tot. Gogu abia așteaptă următorul concediu. Urcă singur în mașină. Spre surprinderea tuturor, a mea mai ales, de curând a făcut baie în Dunăre. Stăteam pe iarbă când s-a dus să se răcorească puțin. A amuzat toată plaja. Nici nu știam că înoată atât de bine. Nu te lasă să te plictisești.
caută.vet: Când ai decis să îi faci pagină de Facebook?
Diana Stancu: Prietenii îmi spuneau mereu că și-ar dori un animăluț așa cu personalitate. Și atunci mi-am dat seama că frumusețea asta de motan poate să ajute pe alții de condiția lui. Am făcut pagina cu gândul că poate acolo voi posta anunțuri de adopție și poate vor fi și alte familii la fel de fericite ca a noastră. Și așa am avut surprinderea să crească de la sine și săfuncționeze.
Foto credit: Florin Ghioca
caută.vet: Te aștepți să aibă tot mai mult succes pe Facebook?
Diana Stancu: Nu știu. Nu controlez eu asta. Dar observ că lumea îmi cere poze cu el și mă întreabă cum se mai simte, ce mai face. Are o personalitate puternică, interesantă, fascinantă și asta se vede și din poze. Din felul în care interacționează cu ceilalți. Nu prea îi plac copiii, dar îi tolerează. Îi lasă să facă ce vor ei cu el, chiar dacă îl agită. E foarte expresiv și se vede din ochișori că se abține să nu plece de acolo. Cât despre mine, mă ține pentru el. O singură persoană are voie să stea aproape de mine fără să îl supere asta și îl recunoaște ca stăpân în afară de mine. În rest, nu îi place deloc să mă joc cu alte animale. Am mai luat alte pisici și pentru o săptămână au stat cu noi, însă Gogu a suferit. Așa că le-am găsit repede o casă. Deci, el e doar un mijloc de publicitate. Se pare că e norocos, mai ales că pentru acest interviu m-a ajutat cu fotografiile prietenul meu drag Florin Ghioca.
caută.vet: Un mesaj pe care ai dori să îl transmiți proprietarilor de animale?
Diana Stancu: Să nu cumpere. Să adopte. Un animal salvat dintr-o situație va fi mereu recunoscător pentru asta. Noi credem că uită. Nu uită niciodată. Și sunt mai iubitori, mai atașați, mai înțelegători cumva, mai ușor de avut în preajmă. Există în adăposturi atâtea animale de rasă, dacă îți dorești neapărat unul așa, încât nu cred că e nevoie să cumperi și să încurajezi această piață. Și vin la tine exact când ai nevoie, dacă îi lași și îi accepți. Cred că toți ar trebui să avem o astfel de experiență. Te schimbă în bine. Iar dacă îi observi, îți dai seama că unii sunt mai potriviți pentru familiile cu copii, alții pentru cei singuri, alții pentru călători. Totul are un rost. Doar să fim deschiși.
caută.vet: Dacă Gogu ar vorbi ce crezi că ar spune?
Diana Stancu: Bună întrebare. Curios este că deși l-am avut mulți ani, altcineva m-a învățat să-l deslușesc mai bine decât o făcusem până atunci. Să fiu mai atentă la „ce spune”. E interesant. De altfel, Le Gog s-a și atașat atât de mult de el. Probabil ar spune că și animalele au rostul lor în viața noastră de oameni și că am face bine să le respectam și să le iubim așa cum fac și ele cu noi.
Diana Stancu:
Foto credit: Florin Ghioca
Când Gogu a intrat în familia noastră, eram în liceu şi studiam filologie, limbi străine, psihologie.
Apoi, după ce drumul m-a purtat într-o facultate de psihologie, am ajuns la actorie şi am devenit actriţă.
În prezent lucrez cu mai multe teatre din Bucureşti şi sunt angajata unui teatru muzical.
În timpul liber lucrez cu copiii, se întâmplă să şi regizez piese uşoare pentru copii, scriu dramaturgie şi mă ocup şi de un proiect de teatru privat.
