Roxana C.
Pe Ștrumfi l-am botezat așa pentru că atunci când ne-am găsit, urechile lui nu respectau canoanele proporționalității antice, mai degrabă oferindu-i un aer caricatural, neserios, de-a dreptul jucăuș prin dimensiunile lor exagerate. Sigur că, privind retrospectiv, mai degrabă i-am fi spus Dumbo: am fi rămas cu sugestia urechilor mari, dar am fi bifat și dimensiunile trupului său la maturitate.
Se spune că animalele de companie împrumută din personalitatea stăpânilor lor, ceea ce este complet fals în cazul nostru. Ștrumfi este în primul rând încăpățânat, ceea ce a dovedit chiar din ziua în care ne-am cunoscut, când, până să-l ridic pe fratele lui mai mic de jos, el déjà îmi perforase epiderma ascendent, într-un free solo dureros de eficient. Am rămas cu el înfipt și, iată, șase ani mai târziu încă mai suntem împreună.
Sigurcă ne iubește așa cum îl iubim și noi, iar momentele în care ne-o demonstrează cel mai bine sunt între 4 și 6 dimineața și, inevitabil, atunci când îi este foame. Adeseori, dezamăgit de prestația noastră, Ștrumfi nu ezită să-și manifeste nemulțumirea printr-un sunet aflat la intersecția dintre mârâit și oftat, în care încap deopotrivă mustrarea și iubirea.
Marile lucruri din viață își pierd însemnătatea dacă le ținem numai pentru noi. Frumusețea și binele sporesc atunci când sunt împărtășite. De aceea am înjghebat mai întâi un album, iar apoi o pagină de Facebook cu titlul Ștrumfi’s Motion Pictures, în care Ștrumfi „interpretează” tot felul de scene și roluri cinematografice.
E o activitate care mă amuză și care îmi dă totodată ocazia de a frunzări foldere vechi cu fotografii din alte vremuri. Și apoi sunt cei care se distrează alături de mine, prieteni, colegi sau chiar cunoștințe pasagere pe care social media le ține aproape, care, deși nu sunt cu toții iubitori de pisici, se lasă prinși în jocul pe care îl facem eu și Ștrumfi.
Dincolo de nota umoristică în care am încercat să descriu viața mea cu Ștrumfi se află multă recunoștință că l-am găsit și că am reușit să-i oferim o viață bună. După cum ați concluzionat probabil, nu e cea mai afectuoasă pisică, însă asta nu face decât să confere o notă de tandrețe mai apăsată momentelor în care caută atenție sau când în sfârșit descinde din înaltele sfere ale nobleții feline ca să ne susure în ureche un tors regal.
Multe pisici care s-au născut sau au fost abandonate nu vor cunoaște niciodată siguranța și căldura unui cămin, decât dacă ne implicăm. Știu că cei mai mulți dintre cititori sunt proprietari responsabili, dar aș vrea să închei, fără a mai trece prin argumentele de ordin medical, cu un îndemn la sterilizarea animalelor de companie și la adopție în detrimentul achiziționării, pentru ca frații și surorile mai oropsiți ai lui Ștrumfi să aibă aceeași șansă pe care a avut-o el într-o seară de mai, acum șase ani.
Roxana C., librar clasic cu pisică, amatoare de quiz-uri și filme, scurtă la vorbă și degrabă fotograf al lighioanelor de tot felul.
