Gabriela Obeadă
Povestea din spatele proiectului „Pawestea mea”
Ideea acestui proiect a apărut prin vara anului 2019 și a prins contur în primele zile ale anului 2020. M-am tot gândit la ce aș putea să fac în plus pentru a ajuta aceste suflete necuvântătoare, abandonate de către oameni. Ele nu ar fi astăzi pe străzi și în situația de a se lupta pentru propria viață dacă noi toți am decide să oprim înmulțirea lor necontrolată și dacă am acționa în consecință, optând mereu pentru sterilizare. Am simțit că este nevoie de mai multă conștientizare. De aceea am și creat o pagină specială de Facebook, https://www.facebook.com/pawesteamea/.
Mulți dintre noi nu ne întrebăm de ce există această situație, de ce sunt animalele pe stradă, mereu în căutare de hrană, mereu în pericol. Luăm informația ca atare și mergem mai departe, ne vedem de treburile noastre. Și, pe de o parte, pot înțelege că se întâmplă așa. Cu toții avem probleme, lucruri de rezolvat, suntem într-o fugă continuă, de cele mai multe ori nu ne putem ajuta pe noi înșine și, astfel, a ajuta pe altcineva aproape că iese din discuție, fiind doar o corvoadă. Numai că aceste suflete chiar nu se pot ajuta singure, au nevoie de o mână întinsă. Și, de prea multe ori, acea mână este singura lor șansă de a supraviețui. Eu le-o întind ori de câte ori pot, aș vrea să o pot face de fiecare dată, dar mi-am dat seama, cu durere în suflet, că este imposibil. Așa că am hotărât ca prin intermediul acestui proiect să ajung la ceilalți, să le arăt cum este realitatea (cu bune și cu mai puțin bune, cu frumos și cu greu), să reușesc să le sădesc întrebări, să îi ajut să găsească răspunsuri. Sper cu toată ființa mea ca unii dintre ei să meargă mai departe de atât și să salveze sau să adopte un suflet necuvântător.
Cum vor arăta pawveștile
Prin acest proiect încerc să aduc în viețile oamenilor puțină educație, mai ales în ceea ce privește comportamentul nostru față de animale, integrarea lor în viața noastră, pentru că trebuie să ne înrădăcinăm ideea că nu suntem singuri pe pământ, împreună suntem un tot care are nevoie să trăiască în armonie și dragoste pentru a lăsa loc de bine și de frumos atât pentru noi, cât și pentru cei care vin în urma noastră.
Paweștile vor avea forma unor mini-interviuri de aproximativ 10 minute, timp în care voi vorbi cu părinții de pisici, dar și de căței despre cum arată viața lor împreună. Se vor atinge mai multe puncte importante, cum ar fi decizia de a adopta/salva un animal, de ce pisică sau de ce câine, cum a fost acomodarea cu el, de ce probleme s-au lovit, ce satisfacții aduce o adopție, dar și ce responsabilități; precum și amintiri, întâmplări, poze, filmulețe care merită împărtășite cu cei care ne vor urmări. Vreau să pot oferi celor din jur o bucată din realitatea vieții trăite alături de sufletele necuvântătoare, experiența personală fiind, din punctul meu de vedere, cel mai bun exemplu care ne poate ajuta să luăm o decizie în privința adopției unui animăluț.
Pisoiul Gigi, un dar preţios de la viaţă
Gigi este unul dintre cele patru suflete cu care împart viața. Este cel mai alintat pisoi, cel mai dornic de atenție, cel mai iubitor, mămos cu toate pisicile pe care le-am salvat de-a lungul anilor. Este o adevărată comoară.
Pe Gigi l-am salvat de pe străzile din Cotroceni, într-o zi în care plecasem să îmi iau ceva de mâncare de la magazin împreună cu niște colege de serviciu. Era 13 septembrie 2013, o zi extrem de călduroasă, aproape sufocantă. El stătea lângă un gard, în plin soare, și încerca să atragă atenția oamenilor. L-am văzut de departe, am intrat în magazin, i-am cumpărat un pliculeț de mâncare, moment în care doamna care m-a servit a început să țipe la mine, mi-a reproșat că îl hrănesc, mi-a zis că îl tot gonește, dar el se întoarce și a început să îl înjure. M-a durut reacția ei și nu am reușit să am replică în fața unei asemenea răutăți.
Am plecat către el și, când m-am apropiat mai mult, m-am îngrozit. Era un ghemotoc de nici 3 luni, un pachet de oase, cu ochii acoperiți de puroi, murdar și acoperit de purici. Abia dacă mai putea respira. Și m-am întrebat atunci cum a putut doamna aceea să se poarte așa cu un suflet atât de bolnav, care abia dacă își mai ducea zilele. L-am luat în brațe și l-am dus la singurul cabinet veterinar din zonă. Nu știu cum a reușit domnul doctor (căruia îi voi rămâne etern recunoscătoare), dar i-a făcut vreo zece injecții, deși, repet, era numai oase, l-a șters cu tot felul de soluții, i-a pus picături, l-a deparazitat și deja aveam un nou motan.
Transformarea a fost radicală. L-am lăsat peste zi în mașina unei colege, mergeam și îl verificam din oră în oră, apoi l-am internat la un cabinet veterinar, apoi la un prieten, a urmat tratamente până când s-a făcut bine și a ajuns acasă la mine. M-am păcălit că îi voi găsi o familie adoptivă, dar s-a strecurat în sufletul meu și nu a mai ieșit de acolo. Ba dimpotrivă, ocupă cel mai mult loc. Și el știe foarte bine asta și profită din plin. 🤭
Iată că se fac 7 ani în septembrie de când îmi încălzește sufletul. Am trecut prin momente grele acum doi ani, când era să îl pierd din cauza unor probleme de sănătate. De atunci stau cu ochii pe el ca pe butelie și mă bucur și mai mult de pofta lui de viață, de energia lui, de cât poate fi de generos (dar și gelos câteodată, hahaha) cu frații lui, salvați și ei. Îl alint Prețiosul meu pentru că el chiar este un dar prețios de la viață.
8 ani de experiență în salvarea pisicilor
Sunt 8 ani de experiență, da. 8 ani în care am trecut prin multe momente, în mare parte grele, unele chiar foarte grele, momente care m-au consumat atât fizic, cât mai ales psihic, momente care m-au schimbat ca om, mi-au schimbat traiectoria în viață și felul în care mă raportez la animale, oameni, natură. Nu vreau să pară o tragedie, căci nu este. Am învățat mai mult despre generozitate, empatie, dedicare, atenție acordată celor mai puțin norocoși, stăpânire de sine în situații critice, urgențe. Ca să fiu sinceră până la capăt, la acest ultim capitol mai am de lucru cu mine, încă mai intru în panică și mă pierd cu firea în situații disperate, mai ales când mă simt neputincioasă în fața unui destin potrivnic.
Ce este cel mai greu pentru mine este că știu că nu le pot salva pe toate. Acest gând mă chinuie teribil și e ceva cu care nu știu dacă voi putea face pace vreodată. Doar atunci când vom avea (sper eu!) o societate care va sancționa drastic abandonul și maltratarea animalelor. Legi există, dar nu se aplică. Se semnează petiții, se trag semnale de alarmă pe toate rețelele de socializare, se mai semnalează și pe la televizor sau pe la radio. Din păcate, pare că nu este suficient, este nevoie de mai mult de atât. E nevoie de foarte, foarte multă educație și mai multă conștientizare.
Bucuria care te cuprinde când se încheie o adopție reușită este de nedescris. De cele mai multe ori am plâns, acasă, în spațiul meu intim; alteori chiar și în momentul adopției. E copleșitor pentru că simți cum toate eforturile depuse au avut un sens și că acel suflet salvat va avea parte de viața pe care o merită, departe de suferință, foame, frig. Momentul, însă, nu șterge cu buretele tot greul dus până atunci, cel puțin nu în totalitate. Dar îmi întărește convingerea că a meritat și mă ajută să merg mai departe și să cred în mai mult bine și mai mult frumos în cei din jur.
Pişcot, o pawveste de suflet
Sunt multe paweşti frumoase care merită împărtășite și care vor fi împărtășite prin intermediul proiectului „Pawestea mea”. Pot menționa acum una dintre ele doar că voi fi foarte subiectivă, evident.
Este vorba despre un alt pisoi de-ai mei, Pișcot, salvat din stradă când avea cam 2-3 luni, Pișcot a trecut printr-un episod crunt de panleucopenie, boală care are rata de mortalitate de aproximativ 80%. A fost internat 17 zile, timp în care a primit tratament intensiv, a fost ținut la incubator și a trecut prin două momente extrem de grele, când era să îl pierdem. Domnul doctor care l-a îngrijit, Ștefan Olaru de la Praxis Vetlife, l-a luat acasă peste noapte, cabinetul neavând program non-stop, și astfel a reușit să îl țină în viață în acele clipe critice. L-am vizitat zi de zi, l-am ținut în brațe și i-am șoptit întruna că este un luptător, un supererou, un curajos, i-am spus că îl așteaptă acasă o viață frumoasă și lipsită de griji, că deja este foarte iubit și că va găsi în el puterea să învingă această boală. Cred că, pe lângă profesionalismul și implicarea domnului doctor și a întregii echipe Praxis Vetlife, a contat enorm și faptul că am fost lângă el în fiecare zi, i-am vorbit, l-am mângâiat, l-am încurajat, mi-am rugat prietenii să îi transmită gânduri bune și energie pozitivă. Și a fost bine. Acum este un motan pufos, sănătos și, așa cum i-am promis, foarte, foarte iubit.
Despre prejudecățile, miturile şi temerile pe care le au oamenii în ceea ce privește adopția
Din punctul meu de vedere, cele mai bune două căi prin care pot fi combătute prejudecățile, miturile, temerile pe care le au oamenii, nu numai în ceea ce privește adopția unui animăluț, ci și în alte aspecte ale vieții, sunt educația și puterea exemplului. Teama apare, de cele mai multe ori, atunci când nu avem suficiente informații, când nu reușim să punem piesa potrivită în puzzle-ul vieții noastre. Simțim că nu controlăm situația, o percepem ca fiind potențial periculoasă pentru noi și atunci ne ferim de ea.
Or dacă am săpa mai mult, dacă am recunoaște că nu avem multe cunoștințe în domeniu (ceea ce e perfect normal, nu ne-am născut învățați), dacă am căuta informații de la oameni autorizați și din mai multe surse de încredere, atunci am ști ce avem de făcut și am fi mai siguri pe deciziile noastre. Putem descoperi în urma lor că nu ni se potrivește să adoptăm un animal și este bine și așa. Dar să continuăm să credem că pisica ne va omorî noaptea, în somn, sărind la jugulară sau că vom lua HIV de la o pisică infectată cu HIV este de neconceput în secolul în care trăim. De aceea susțin că este nevoie de mai multe programe educative în sistemul de învățământ, pornind de la grădiniță și până inclusiv la facultate, programe educative la TV, la radio și, bineînțeles acasă, în familie. Sper ca „Pawestea mea“ să fie de ajutor în acest sens.
Gabriela Obeadă
Sunt Gabriela, etern îndrăgostită de soare, de cer, de norii pufoși și, bineînțeles, de animale. Ador să călătoresc, să ascult muzică la căști pe o bancă în parc și să îl citesc pe Eric Emmanuel Schmitt. Visez la o lume în care animalele și natura vor fi considerate egale nouă și în care va fi mai multă armonie între noi.
